marți, 26 iunie 2012
vineri, 13 aprilie 2012
recenzii carti noi
Sora de Rosamund Lupton
aprilie 10, 2012 by Alexandru Andrei
Pe ideea ca cine nu are blog, isi face, uite ca primul articol din blogul lui Andrei este o intrare in concursul de Paste a editurii Litera.
Lectura placuta, you bookaholics!
 |
| Sora |
Sunt un împătimit al genului thriller. De la fiecare carte pe care o citesc mă aștept la același lucru: să mă captiveze, să nu mai pot scăpa de paginile ei. Acestea fiind spuse, “Sora” este o capodoperă modernă a genului thriller. În nicio carte de până acum nu m-am simțit așa de prins în acțiune. În carte nu se urmărește să se dea cititorului o lecție de viață, nici să îl facă să plângă. Cartea este făcută pentru singurul scop de a frapa.
Pentru început, o să fiu foarte sincer. Cartea debuteaza slab, timid, aproape implorând să fie citită. Pe prima pagina găsești un discurs pe cât de previzibil, pe atât de patetic, genul de lucruri pe care Hollywood le urmărește în filmele pe care le face – dar dacă nu lași asta să te sperie (și nu ar trebui), o să ajungi să iubești cartea.
Beatrice Hemming, personajul principal, este misterioasă până la sfârșit. Cartea este scrisă sub forma unei scrisori din partea acesteia pentru sora ei, Tess, despre care se crede că s-a sinucis în urma unei depresii. Mai tarziu, Bee, care nu voia cu niciun chip să creadă scenariul poliției, află că Tess avea un copil cu profesorul ei de la facultate, iar de aici lucrurile se complică.
“Sora” este scris într-un ritm atât de alert încât cititorul nu poate înțelege implicațiile a ceea ce a citit decât câteva pagini mai târziu, ceva ce nu am mai întâlnit nici în cărțile lui Dan Brown, considerat cel mai popular scriitor de thrillere. Cartea îți dă acel sentiment de neliniște că ți s-ar putea întâmpla și ție, are ceva de nedescris. E ca și cum cartea s-ar scrie in timp ce o citești, ca și cum e povestea ta. Fiecare pagină te invită s-o citești și pe următoarea, și așa mai departe până te trezești că ai dat de copertă și ai un gust amar, simți că îți lipsește ceva.
Mai mult, cartea are acele elemente de viață cotidiană pe care nu le aștepți într-o carte thriller. Îți oferă, în timp ce citești, un moment de pauză, de claritate, în care să înțelegi cu adevărat ce tocmai s-a întâmplat, moment de care ai nevoie cu desăvărșire. Aceste elemente sunt legate în mod genial de acțiunea propriu-zisă – găsirea unor tablouri duce, în final, la găsirea vinovatului.
Romanul urmărește în detaliu încercările disperate de a se face dreptate. Pe Bee nu o crede nimeni. Povestea se complica; apar mai multe întrebări decât răspunsuri. “Sora” dă împătimiților de thrillere exact ce își doresc dintotdeauna: claritate, consecvență, acțiune din plin, și o mică dramă care te pune pe gânduri. Recomand tuturor celor care vor să trăiască din plin o carte.
Apocalipsa de Stephen King
aprilie 12, 2012 de Andrei Alexandru
 |
| Apocalipsa |
Roman aparut la editura Nemira.
Apocalipsa – viitorul sumbru al omenirii
Când se vorbește de Stephen King automat se face referire la thrillere pe care cu greu ți-le scoți din minte. Iată că King a reușit din nou, ba mai mult, și-a creat un univers fantasy de dimensiuni uriașe, ca cele din operele lui Tolkien sau ale lui Rowling. La final, dincolo de elementele fantastice, cartea ne lasă cu o întrebare apăsătoare: oare chiar este atât de departe de adevăr?
Premisa este relativ simplă: din cauza unei erori umane este răspândit un virus mortal ― ulterior numit Captain Trips sau Supergripa ―, care duce din cauza neglijenței umane la eradicarea a 99% din populație. Supraviețuitorii sunt oameni simpli, imuni la boală. Pe măsură ce dai paginile, te găsești într-un univers post-apocaliptic dezolant, iar previziunile sunt sumbre. Apare un Adversar, pe numele său Flagg, despre care nu se știu multe.
Aici intră în joc talentul lui King. Personajele sunt prezentate atât de precis, și în același timp atât de simplu, încat cititorul se poate identifica cu majoritatea lor. Un mut ramâne singur într-un oraș. Într-un altul, o femeie însărcinată este nevoită să-și îngroape tatăl. Însă nu toți supraviețuitorii sunt de aceeași parte a baricadei. Puțin mai încolo, Flagg scoate un ucigaș din închisoare.
Elementele care fac această carte o capodoperă sunt greu de descris. Poate că e îmbinarea dintre mister și suspans. În orice caz, cartea are de toate: de la romanță la crimă. Oricum ar fi, pe mine m-a dat pe spate spiritul de sacrificiu al personajelor. Ei nu sunt eroi, nu au la dispoziție decât ce au reușit să salveze, dar trebuie să protejeze ce au creat.
Cartea e cuprinzătoare. Te poartă prin toată America, alături de supraviețuitorii care progresiv se reunesc. Lupta lor pentru viață într-o lume plină de moarte, refuzul de a ceda în fața răului și compasiunea ce și-o arată în pragul morții ne demonstrează că natura umană e atât de versatilă încât nici moartea sigură nu ne oprește de la a fi oameni.
Pe măsură ce citești, finalul devine previzibil. Se definesc toate elementele pentru o confruntare între bine și rău. Finalul este, însă, lovitura de grație. Este exact ce nu te-așteptai să se întâmple.
„Viața este ca o roată pe care nimeni nu poate rămâne prea mult. Și în cele din urmă, se întoarce întotdeauna acolo de unde a plecat.”
În final, Apocalipsa este o lecție asupra naturii umane ― o reprezentare dureros de exactă a destinului nostru și totuși o carte plină de speranță.
duminică, 18 martie 2012
Dacii - Adevăruri tulburătoare
Filmul documentar Dacii-Adevăruri Tulburătoare, din anul 2012, este parte dintr-un proiect care își dorește recuperarea adevărului istoric, având în vedere diversele controverse actuale privind istoria poporului român. De unde ne tragem? Daci sau romani? Care este adevărul?
Multe dintre teoriile pe baza cărora s-a construit istoria României, istoria românilor, cea perpetuată pe cale orală și cea care se învață în școli, sunt contestate și răsturnate cu argumente venite din partea istoricilor români pro-Dacia.
Rescrierea istoriei poporului nostru poate începe odată cu dovezile științifice la care se face referire în argumentația bazată pe izvoare istorice autentice, acestea aducând informații inedite, dar foarte valoroase în determinarea adevărului istoric.
Multe dintre teoriile pe baza cărora s-a construit istoria României, istoria românilor, cea perpetuată pe cale orală și cea care se învață în școli, sunt contestate și răsturnate cu argumente venite din partea istoricilor români pro-Dacia.
Rescrierea istoriei poporului nostru poate începe odată cu dovezile științifice la care se face referire în argumentația bazată pe izvoare istorice autentice, acestea aducând informații inedite, dar foarte valoroase în determinarea adevărului istoric.
duminică, 4 martie 2012
joi, 1 martie 2012
Despre martisor
Mărţişorul este o sărbătoare specifică românilor, care celebrează venirea primăverii. În această zi se oferă persoanelor de sex feminin apropiate mărţişoare, ca mici semne de mulţumire. Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de fericire şi noroc.
Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-o fundiţă roşu cu alb, la care se adaugă alte simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar, inimă. Acest simbol este purtat la vedere o săptămână sau două.
În vechime, pe data de 1 martie, mărţisorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, că să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.
Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte.
Acum mulţi ani o femeie bătrână care se numea Dochia avea o fiică vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarnă cumplită Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Tânăra fată a spălat-o mult timp, dar pe cât o spăla ea mai tare, pe atât devenea haina mai neagră! Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge. Ea i-a povestit ce i se întâmplat. Atunci Mărţişor i-a spus că posedă o putere magică şi i-a oferit o floare roşie şi albă şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca şi neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată, a văzut floarea din părul fetei. “De unde o ai?” o întrebă bătrâna, “este încă iarnă“.
Bătrâna crezu că primăvara a revenit şi plecă cu turma pe munte. Pe drum vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La sfârşit, a fost însă prinsă de burniţă. Când a ajuns în vârf i s-a arătat Mărţişor: “Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală” a grăit el, “tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu.” Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară.
Cu timpul, la şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui.
Poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului afirma:
” scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet… Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.”
Cu banul de la şnur se cumpărau vin roşu, pâine şi caş proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primavară să aibă faţă albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşu.
Despre istoricul mărţişorului, Tudor Arghezi afirma în volumul “Cu bastonul prin Bucureşti”:
“…La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând “farmece” şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât. …Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de mart. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el ferea şi de vânt, dar şi de deochi.”
Menţionăm ca la geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima lună a anului. Calendarul popular la geto-daci avea două anotimpuri: vara şi iarna. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.
Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-o fundiţă roşu cu alb, la care se adaugă alte simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar, inimă. Acest simbol este purtat la vedere o săptămână sau două.
În vechime, pe data de 1 martie, mărţisorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, că să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.
Acum mulţi ani o femeie bătrână care se numea Dochia avea o fiică vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarnă cumplită Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Tânăra fată a spălat-o mult timp, dar pe cât o spăla ea mai tare, pe atât devenea haina mai neagră! Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge. Ea i-a povestit ce i se întâmplat. Atunci Mărţişor i-a spus că posedă o putere magică şi i-a oferit o floare roşie şi albă şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca şi neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată, a văzut floarea din părul fetei. “De unde o ai?” o întrebă bătrâna, “este încă iarnă“.
Bătrâna crezu că primăvara a revenit şi plecă cu turma pe munte. Pe drum vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La sfârşit, a fost însă prinsă de burniţă. Când a ajuns în vârf i s-a arătat Mărţişor: “Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală” a grăit el, “tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu.” Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară.
Cu timpul, la şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui.
Poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului afirma:
” scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet… Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.”
Cu banul de la şnur se cumpărau vin roşu, pâine şi caş proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primavară să aibă faţă albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşu.
Despre istoricul mărţişorului, Tudor Arghezi afirma în volumul “Cu bastonul prin Bucureşti”:
“…La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând “farmece” şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât. …Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de mart. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el ferea şi de vânt, dar şi de deochi.”
Menţionăm ca la geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima lună a anului. Calendarul popular la geto-daci avea două anotimpuri: vara şi iarna. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)